Soarele rotund şi palid se arată cu frică printre norii cei reci. Vântul şuieră prin crengile copacilor, cu senzaţia că într-adevăr a venit iarna cea bogată în sărbători. Casele împodobite cu zăpadă cristalină dorm liniştite sub acoperişurile încărcate cu omăt, şi aranjate cu ghirlandele de cristaluri. Brazi şi pini îmbrăcaţi cu cojoace grele de zăpadă, crengi acoperite de-un palton de nea, copaci ca nişte soldaţi muţi şi reci, cu zale de gheaţă, munţi ca nişte uriaşi adormiţi sub omăt – imagini apocaliptice ale unor zile pierdute la număr atunci când singurătatea îşi face simţită prezenţa pe dealurile albe. Singurătate? Doar pentru puţin timp. Se văd năsucurile copiilor printre florile de gheaţă prinse pe geamurile aburite şi reci ale căsuţelor. Iar singurătatea dispare. Iarna şi-a creat universul nu doar din răceală şi tristeţe, ci şi din copii bucuroşi ce-şi trag săniuţele uşoare prin troiene. Copii mici cad de pe sănii, vrând să ia exemplu de la cei mai viteji tineri. Lacrimile lor cad pe zăpadă şi dispar între fulgii aşezaţi deja într-un covor alb nemărginit. Lacrimile se opresc atunci când bunicii şi părinţii îi provoacă să împodobească pomul de Crăciun.
E acelaşi univers „rece” al Iernii, dar „cald” prin inimile fiecăruia. Iarna nu mai poate fi numit un anotimp trist. Ninge atât de frumos încât nu poţi să te abţii de la o bulgăreală şi să nu te joci cu omătul cel pufos.
