La hanul lui Manjoala-povestire de I. L .Caragiale

Povestitorul îşi făcea în gând socoteala cam cât are să facă până la pocovnicu Iordache, în Popeşti. Cu popasul la hanul lui Manjoala, cu tot, cel mai târziu la zece seara avea să ajungă.

Hanul lui Manjoala era, de fapt, al Mânjoloaii, căci bărbatul său murise cu cinci ani în urmă. O lăsase cu datorii, dar femeia reuşise să le plătească, ba mai dresese şi acareturile, ridicase un grajd nou, strânsese şi nişte parale. Lumea zicea că a găsit o comoară sau că umblă cu farmece, fiindcă atunci când o atacaseră nişte tâlhari, unul murise pe loc, iar fratele său rămăsese mut…

Ajuns la hanul lui Manjoala, povestitorul s-a dus în bucătărie, la cucoana Marghioala, Mânjoloaia. Femeia era frumoasă şi ochioasă, povestitorul tinerel şi obraznic, aşa că o ciupi uşurel de braţ. Cucoana îi aduse aminte că îl aşteaptă pocovnicul Iordache, să se logodească cu fata lui cea mare şi îl pofti în odaie la masă.

Tânărul intră într-o odaie tare curată, mirosind a mere şi gutui. Voi să se închine, înainte de masă, dar nu văzu nici o icoană, iar cucoana zise că icoanele prăsesc cari şi păduchi de lemn…

Aşezându-se, povestitorul călcă motanul pe coadă, acesta sări să iasă pe uşă, iar când cucoana o deschise, curentul de aer stinse lampa. Căutând chibriturile pe întuneric, tânărul prinse a pupa cucoana. Când le găsiră, sticla de lampă se răcise de tot…

Mâncară, băură, vorbiră şi râseră. Când le-a adus cafeaua, jupâneasa le-a spus că afară pornise vijelia. Tânărul a văzut atunci că era trecut de zece şi jumătate şi s-a repezit să plece. Cucoana a vrut să-l oprească, dar el s-a dus la grajd şi şi-a luat calul. S-a dus apoi în odaie, să plătească şi să-şi ia rămas bun. Femeia stătea cu căciula lui în mână , o învârtea şi o răsucea, privind lung în fundul ei. Şi când îşi luă rămas bun îl privi grozav de ciudat.

Tânărul porni la drum, dar viforul, apoi ploaia, îl făcură să se simtă foarte rău. Îl durea capul de parcă îl strângea căciula. În drum găsi un ied negru, care sperie calul. Îl luă într-o desagă, deşi calul tremura din toate încheieturile şi mergea ca năuc.

După vreo patru ceasuri de rătăcit pe întuneric, calul îl trânti la pământ. Un om care păzea cocenii îi spuse că e chiar în spatele hanului, aşa că se duse bucuros la han. În pragul odăii dădu de ied, era iedul cucoanei. Intră şi voi să-şi facă cruce, să mulţumească lui Dumnezeu că l-a ajutat să scape cu viaţă, dar femeia îl apucă de mână, apoi îl strânse în braţe…

Povestitorul îşi aminteşte că ar fi stat el mult la hanul Mânjoloaii, dacă nu venea să îl ia pocovnicu Iordache. A fugit de trei ori de la el înainte de logodnă şi a trebuit să îl ducă legat la schit, unde a stat patruzeci de zile cu post, mătănii şi molitve.

Târziu, după ce s-a însurat, pe când stătea cu socrul său de vorbă şi beau nişte vin, au aflat că arsese hanul lui Mânjoală, cu Mânjoloaia cu tot.

Pocovnicul i-a cerut ginerelui să îi povestească din nou păţania şi a zis că femeia îi pusese farmece în fundul căciulii, iar iedul şi motanul erau totuna, adică necuratul. Râzând, ginerele a spus că asta înseamnă că acela te duce şi la bune, nu numai la rele, dar pocovnicul i-a răspuns că întâi te duce la bune, ca să te atragă, apoi te duce la rele…